What if...

Alergam mereu, majoritatea suntem atat de grabiti incat renuntam la ceea ce iubim. Renuntam pentru ca e prea rau in mintea noastra, ne dorim ceva mai bun... dar daca iubim cu adevarat, de ce nu incercam sa facem sa fie bine? De ce trebuie sa renuntam si mai apoi sa suferim? Incerc mereu sa uit lucrurile si persoanele la care am renuntat.. dar cum fac asta cand fiecare lacrima e ca un pumnal ce redeschide o rana veche? Sunt o persoana impulsiva, nebuna declarata, dau cu bata-n balta si doar mai apoi realizez ca nu e bine pentru ca m-am udat. Si repet si a doua oara, si a treia si asa mai departe, mereu acelasi rezultat. Parca nu ma invat minte. Sustin ca iubesc, apoi uit.. apoi ma reindragostesc si apoi iar uit, fie ca e vorba de o pereche de pantofi, de o rochie sau de un barbat. Uneori stau si ma gandesc, sunt confuza, incerc sa gasesc o explicatie pentru comportamentul meu bizar, pentru modul meu de viata haotic... si nimic, mereu nimic... Renunt, ranesc, sunt orgolioasa si nu-mi recunosc greselile in fata altora, zambesc mult si rad cu pofta, dar oare sunt adevarate trairile acelea? Ajung la concluzia ca nu, ca dupa atatia ani pe scena vietii am devenit un actor priceput, mi-am facut temele si-mi joc rolul ca o mare profesionista. Dar cand publicul paraseste sala si raman singura, imi dau masca personajului jos si ramane adevarata persoana... Si parca-mi intepeneste fata cand incerc sa zambesc, ma retrag inapoi in carapacea mea si raman acolo pana la urmatoarea piesa. E monoton, e de-a dreptul frustrant sa fi nevoit sa joci mereu rolul persoanei vesele cand inima-ti plange, cand in suflet e furtuna si stiind ca puteai sa faci totul intr-un alt mod, fara sa ranesti persoana ce te-a iubit, creierul nutreste eterna intrebare.. "what if....?"