Ursuletii tre` aparati!

Intr-o alta ordine de idei si putin diferit, am dat peste o chestie foarte tare pe facebook. Sincera sa fiu ma amuza si ma dezgusta in acelasi timp cacatu` asta, n-am cum sa-l numesc altfel. Deci dobitocu` de care e vorba se intituleaza George Richmond Elliott si e de pe undeva din Scotia. Nimic ciudat pana aici... omu` are in cap un gol imens pe care l-a umplut cu imaginea ursuletilor nostri bruni care in romanica asta frumoasa, se mai gasesc si-n libertate, putini, da`sunt. Na buuuun... omu` ne vrea ursuletii atarnati de-un cui pe peretele lui banuiesc, asa ca in octombrie organizeaza un mic eveniment de vanatoare. Prostu` nu e prost destul daca nu e si fudul, cum zice vorba mioritica, si domnu`asta ofera "doar" 4500 euro pentru cap de animal ucis. Pai ma, domnu` asta, tampitule, impusc-o pe ma-ta sa nu mai faca asa un prost ca tine mai bine. Si culmea e ca aparent nimeni nu face nimic. Daca e pe bune faza, ma duc si-mi fac permisu` de vanatoare si eu, sa trag dupa bou` cu doua picioare ce se pregateste sa vina. Da` frate, cum se poate ma asa ceva, intr-o tara civilizata, care sustinem ca este, sa nu faca nici dracu nimic, sa stam cu dejtele infipte pan` la cot in nas si sa fluieram ca si cum nimic nu se intampla. Dupa cate am reusit sa ma informez, Romania prin excelenta, are cea mai mare populatie de ursuleti d-astia, in 2010 aveam vreo 40% din populatia totala pe teritoriul U.E, adica 6000 de exemplare. In 2012 pornira oamenii la vanatoare sa mai omoare vreo 2000 ca deh, n-au ce manca si ce sa si faci, ii impusti. De ce nu fac astia la fel si cu mulatrii nostri ce ne papa reputatia pe dincolo? Ca faci parnaie daca impusti un d-ala ce-ti da in cap si pentru o paine, in schimb ne cacam pe ceea ce ne reprezinta. Se stie, se cunoaste si recunoaste ca ursulica asta e prezent in folcloru` nostru iubit de cand era buna catel si intr-un fel sau altul a devenit simbolic pentru tarisoara asta de cacat. Si totusi... degeaba? Tarisoara, tarisoara, trezeste-te mamica la realitate si baga-le un pumn in ceafa si mai-marilor nostri ce stau si fac misto de tine, sa se trezeasca dracu si ei sa actioneze ca asa.. ne indreptam cu pasi repezi catre cretinismul suprem! Ca incheiere, descrierea evenimentului organizat de cacatu` asta cu pene despre care tot aberez.

"Hunting Offer For Brown Bear In Romania. Only 4500 Euro For A 550 CIC Points Brown Bear In October 2013. Guaranteed. The price includes: full board accommodation in a quality lodgement, transportation from/to the airport, insurance and hunting permits. No Trophy Fee.One In A Life Time Opportunity. Please Contact By Email At: contact@huntingandsportingltd.com"

Melodia zilei

Sun putin melodii care sa-mi umezeasca ochii si sa-mi topeasca inima. Aceasta e una dintre cele putine, e o melodie care dintr-un anume motiv imi este foarte draga si aduce inapoi atatea amintiri...

Enjoy!

Din obisnuinta..

Aceeasi stare ca-n fiecare dimineata, aceeasi pasi pe care-i fac pana la cafetiera si inapoi. Aceeasi bricheta cu care-mi aprind aceleasi tigari, acelasi energizant in fiecare zi. M-am obisnuit sa fac acelasi lucru zilnic. Ma trezesc, imi iau cafeaua, tigarile si energizantul.. ma pun in acelasi scaun la acelasi pc, pornind aceleasi site-uri pe care le-am lasat sa doarma seara. Ma uit in aceeasi oglinda, folosesc aceeasi pasta si aceeasi periuta de dinti pe care le-am folosit si ieri. Ma sterg cu acelasi prosop si folosesc aceleasi produse pentru ten ca ieri. Totul e la fel.. plec de acasa intr-un final cu acelasi om cu care am plecat si ieri si cu care m-am intors aseara acasa, cu aceeasi masina, urmand linia aceluiasi drum. In joc fac acelasi lucru cu aceleasi caractere over and over again, de 4 ani de zile fara incetare. Ca oameni, facem aceleasi lucruri zilnic, avem acelasi ritual de dimineata, dar diferit totusi, avem aceeasi prieteni de ieri, de alaltaieri si de acum 1 an, 2 sau 3. Bem acelasi lucru, poate uneori suntem rebeli si simtim nevoia sa mai schimbam ceva, dar in scurt timp revenim la gusturile noastre ce le avem de atata timp. Ne imbracam cu aceleasi haine cu care ne-am mai imbracat, mancam acelasi lucru ce l-am mai mancat si saptamana trecuta, vorbim aceleasi lucruri dar cu oameni diferiti. Credem ca suntem diferiti unul de celalalt, dar ne asemanam. Facem acelasi lucru intr-un mod diferit in fiecare zi, de la persoana la persoana. Spunem ca ne-am schimbat, dar suntem la fel cum eram ieri si acum 1 an, doar ne maturizam. Schimbarile nu exista, de cand devenim constienti de ceea ce facem si gasim ceva ce ne place, o sa repetam mereu. Poate ne saturam de lucrul ala, poate vrem sa-l schimbam.. dar daca pana acum l-am facut, de ce sa ne oprim? Suntem la fel si totusi.. parca atat de diferiti..

Uneori imi lipsesti, alteori te urasc. Dar oare imi lipsesti tu, sau doar amintirile frumoase, ceea ce am simtit cand imi era bine? Inca nu m-am lamurit si prefer sa nu ma lamuresc vreodata. E mai bine sa nu stiu, asa macar nu voi mai acorda atata importanta. Eram fericita, sau cel putin asta am crezut, am incercat sa nu te iubesc pentru ca stiam ca o sa fiu dezamagita, am simtit asta din clipa in care am primit primul sarut si m-am convins cand ai spus prima data ca ai nevoie de putin timp singur, departe de mine... si ai plecat. De ce atunci cand am plecat si eu ai venit dupa mine, ai incercat sa ma aduci inapoi, sa ma imbratisezi? De ce am avut atatea planuri, de ce te-am numit alesul meu cand inima imi dicta altceva? Oare chiar atat de speriata sunt de singuratate incat m-am agatat de firul subtire de speranta? N-am avut niciodata siguranta langa tine, dealtfel, nici nu cred ca ti-am oferit.. si totusi am cerut ceva ce nu am dat la schimb. Dar m-ai iubit, m-ai iubit atat de mult incat ai fi fost instare de orice pentru a ma recastiga cand ai renuntat la mine. Da, ai renuntat, mi-ai promis ca n-o vei face... si o luai ca pe o gluma, spuneai ca suntem despartiti si totusi imparteam acelasi pat in fiecare noapte, aceleasi ganduri. Ai realizat ca nu ai procedat bine, mi-am dat seama de asta cand ti-am vazut prima lacrima cazandu-ti pe obraz. Stii ceva? M-am bucurat, m-am bucurat ca suferi, ca plangi, ca ai ajuns in situatia in care am fost eu. Dar tu plangeai din iubire, o iubire la care ai renuntat, eu plangeam din teama de necunoscut. Asta era motivul pentru care n-am vrut sa te pierd, imi era teama ca poate va fi mai rau, nu m-am gandit ca poate va fi mai bine. Ai renuntat la mine, la noi, eu am trecut peste, te-am lasat in trecut unde iti este locul si am continuat sa-mi traiesc viata, viata ce ar fi trebuit sa o impartim la doi. Mereu imi reprosai ca stagnez sau ca involuez, ca merg inainte cu privirea inapoi, si acum.. acum uita-te la noi, la diferenta dintre noi. Eu am trecut mai departe, sunt fericita si iubesc, iubesc cu riscul de a ramane din nou dezamagita, dar macar iti urmez sfatul, renunt la "scutul" ce m-a aparat atata timp... si tu.. tu ai ramas acolo, in trecut, unde inca suntem noi, mereu intrebandu-te de ce.. de ce ai ales asta, de ce m-ai pierdut.. si tot eu sunt persoana rea, tot asupra mea aruncati pietre, tu si restul carora le-ai povestit varianta ta. Dar sti ceva? Imi creste inima cand vad ca ma urati, cand vad cat de mult incercati sa fiti indiferenti. O sa fiu o scorpie in continuare, asa cum m-ati numit de nenumarate ori, scorpia ce nu te va accepta niciodata inapoi in viata ei, scorpia ce este fericita si care are mereu pe cineva langa ea. Nu mai sunt singura asa cum credeai, am oameni in jur, oameni ce-i apreciez si la care tin, oameni ce-mi fac fiecare zi frumoasa. Ai reusit sa faci totusi ceva bine, mi-ai fost alaturi la greu, o data in viata ta.. si ai facut-o pentru a-mi demonstra ca esti mai bun ca mine. Nu ma consider o persoana buna, dar tu esti mai rau ca mine. Candva vei realiza, sau ai realizat deja.. poate voi ajunge sa plang si eu ca tine, sa sufar si sa-mi lipsesti asa cum iti lipsesc eu tie. Dar atunci voi rade, imi voi sterge lacrimile si voi rade...

Sunt puternica si poate din orgoliu nu arat cand ma doare. Nu sunt genul care sa ravneasca dupa atentia unui barbat, care sa cerseasca iubire si de obicei ma arat indiferenta.. dar uneori cedez si am nevoie de protectie, de afectiune si de siguranta.. siguranta ce o gasesc in bratele tale cu toate ca nu recunosc.. nu te las sa vezi cat apreciez iubirea ta, dovada ta de devotament si tot ceea ce faci pentru mine. As putea sa-ti spun asta mereu si totusi n-o fac, nu pot sa scap decat un multumesc si cand ma intrebi pentru ce iti, dau un raspuns sec.. pentru TOT. Dar tu ai idee ce inseamna acel TOT? Iti multumesc ca-mi accepti tampeniile, ca-mi esti alaturi si atunci cand parca sunt posedata de cel mai groaznic demon, ca si atunci cand tip si ma rastesc sau ma supar ma ajuti sa ma calmez. Ca ne bem cafeaua impreuna si ca mancam cate un "ceai" picant cand iei cate o pauza. Ca in fiecare seara ma saruti si-mi urezi noapte buna si ca daca imi e frig ma incalzesti... Multumesc ca te duci la magazin pentru mine, pentru faptul ca ai umblat de ti-a venit raul sa gasesti energizantul meu preferat, ca te uiti pe Disney cu mine si nu obiectezi.... imi accepti cainele si-mi faci pe plac s-o lasi uneori sa doarma cu noi, ca o scoti afara dimineata si ca planurile ce le aveam de viitor individual au devenit comune...ca-mi explici de masini atunci cand nu inteleg, ca putem sa radem impreuna si ca atunci cand mergem undeva si incep sa cant nu dai muzica mai tare sa ma acopere :)). Multumesc ca te plimbi cu mine te miri pe unde, ca imi esti PRIETEN si ma asculti chiar daca ma apuca sa vorbesc despre paranormal, ca stam seara intr-un varf de deal si ne uitam la stele sau la fulgere. Multumesc ca ma lasi sa fiu eu, ca esti sincer, ca atunci cand ma uit in ochii tai ma vad frumoasa. Multumesc ca ma iubesti si nu ma lasi sa uit asta nici o clipa. Iti multumesc ca m-ai primit in viata si-n familia ta.. Astea combinate si multe altele formeaza acel TOT pe care nu-l intelegi mereu... cel mai important am lasat pentru sfarsit, multumesc ca existi si ca-mi dai mereu motive sa te iubesc, cu toate ca nu e mereu reciproc si pentru asta-mi cer scuze. Sunt inca un copil, gresesc si invat din greseli.. si esti aici, langa mine, invatandu-ma si ajutandu-ma sa devin o fiinta mai buna.. pentru tine, pentru mine, pentru NOI!

Victorie!

Au trecut deja 6 saptamani de cand am ales calea inconstientei, ajungand sub bisturiu intr-o disperata incercare de a evita orice complicatie la sold mai incolo.. vorba aia, mai bine sa previi decat sa tratezi. Cu sprijinul familiei si al prietenilor, azi am reusit sa pasesc si chiar sa merg o distanta bunicica pe piciorusele mele. Senzatia e de nedescris, simt o bucurie interioara grozava, mai ales dupa ce vestile de ieri primite de la doctor nu m-au bucurat deloc.. mai ramane sa incepem recuperarea si incet incet sa ajung sa pot merge din nou normal.. dar pana atunci mai e putin.

Suferinta are un gust dulce

Suntem condamnati sa ne nastem si sa simtim, face parte din a fi o fiinta vie. Odata cu sentimentele totusi, apare si durerea, dezamagirea, suferinta. Cine zice ca e usor sa iubesti inseamna ca n-a iubit niciodata, ca n-a trait cel mai pur si incontrolabil sentiment.. Orbesti, faci lucruri nebunesti, gresesti, plangi sau razi, regreti sau nu... toate fac parte din iubire. Sunt o persoana rea, am spus-o in repetate randuri, o persoana careia nu-i pasa de foarte multa lume, de straini. Si uite ca s-a intamplat incredibilul.. imi pasa, simt suferinta unei straine, stiu chinurile prin care trece, ii simt durerea. Candva am fost si eu acolo, am ajuns la capatul puterilor din iubire, am plans si am cazut.. m-am ridicat si am cazut iar, am ranit si am fost ranita. Poate de acolo mi se trage indiferenta asta. Sunt surprinsa ca tocmai acum se intampla, resimt durerea simtita atunci, greul tau parca imi apasa totodata si mie umerii, lacrimile tale au devenit si ale mele. E cumplit, e greu, doare cum putini stiu.. si totusi in toata ceata asta de lacrimi, rasare un zambet, un zambet in amintirea clipelor frumoase, un zambet indurerat pentru ca intr-o secunda totul s-a spulberat. Se intampla sa ranim si sa-i dezamagim pe cei care sunt cel mai aproape, cei care niciodata nu ne-ar face asta, pe cei alaturi de care am vrea sa ne petreecem restul zilelor... Ajungem intr-un punct in care lacrimile pline de regret inceteaza sa ne mai ude fata, parca nu mai sunt, ochii ajung sa fie ca un izvor secat si privirea devine tulbure. Se lasa o liniste de mormant in jurul nostru si singurul zgomot e cel al inimii care parca ne iese din piept.. si cu fiecare bataie a ei, durerea devine mai profunda. Ajungem in punctul in care ne intrebam daca mai e ceva pentru noi, daca merita sa mai continuam sau acolo e linia ce trebuie trasa. Am fost acolo, cunosc atat de bine situatia incat acum am ajuns s-o retraiesc. Am invatat un lucru, nimeni nu ne va ridica atunci cand cadem, noi suntem cei ce trebuie sa ne ridicam singuri, sa zambim, si sa asteptam urmatoarea lovitura.. Dar totusi, zambetul plin de inocenta, de iubire, de dor.. e dovada clara ca suferinta are un gust dulce.. candva, mai devreme sau mai tarziu, totul va fi asa cum trebuie, am invatat ca prima dragoste e incomparabila si.. nu se uita!

Sa iubesti, sa lupti..

De ce mereu dupa ce facem o greseala ajungem sa regretam? De ce nu putem sa continuam cu alegerea facuta si ne gandim mereu la cum ar fi fost daca am fi facut-o diferit. Iubim si totusi ranim, intrebarea e de ce? De ce trebuie sa suferim, sa ne facem singuri rau, sa adormim plangand si cu gandul la persoana pe care am ranit-o. Am ranit si am distrus iluzii si sperante, mi-au fost distruse in acelasi timp si ma faceam singura vinovata de tot. Dar am continuat sa lupt, am facut totul entru mine, pentru a-mi fi mie mai bine, pentru a avea un viitor mai bun din punctul meu de vedere. M-am lasat batuta doar in momentul in care m-am convins ca am pierdut razboiul. Singurul lucru pentru care se merita sa lupti pana la sfarsit este iubirea. Pentru ca iubind suntem fericiti, impacati, impliniti. Am dat cu piciorul posibilitatii de a avea o familie, de a fi fericita pana la adanci batraneti. Am regretat si inca regret asta. Dar nu regret faptul ca l-am pierdut pe el, ci ca am dat cu piciorul oportunitatii. N-am luptat pentru ca n-am iubit, n-am iubit pentru n-am vrut sa fiu ranita. Detest sa ma doara.. Daca iubesti cu adevarat... lupta pentru ceea ce iubesti, pentru ceea ce-ti lipseste, da tot ce e mai bun in tine.. lupta pana cand ultima picatura de sudoare iti paraseste fruntea si ultima lacrima iti umezeste ochii..

Dulcea furtuna

Zambesc pentru ca in fiecare dimineata ma trezesc cu chipul lui, pentru ca e matur si ma lasa sa fiu un copil langa el, pentru ca atunci cand gresesc ma iarta. Sunt fericita pentru ca impreuna vedem locuri, cunoastem oameni, ne facem amintiri, pentru ca langa el am siguranta, pentru ca ne certam mereu din orice si uitam repede de suparare, pentru ca fiecare zi e speciala... pentru ca-mi intelege nevoile, viciile, pentru ca-mi implineste dorintele. Rad pentru ca e amuzant, pentru ca e o persoana vesela, pentru ca-i face pe toti din jur sa se simta bine. Nu credeam ca o sa reusesc sa fiu linistita avand pe cineva in permanenta langa mine, m-am obisnuit sa fiu singura si a ajuns sa-mi placa, asta pana a intrat el in viata mea. In doi totul e atat de minunat, momentele frumoase, hohotele de ras, privirile patrunzatoare, certurile fara motiv si glumele noastre.. totul creeaza o dulce furtuna...

Unde ne grabim?

Alergam mereu, dupa autobuz, dupa taxi, dupa iluzii, dupa iubire, dupa fericire... mereu mergem undeva.. dar ajungem unde ne propunem? Suntem intr-o continua miscare, ne deplasam din punctul A in punctul B, dar punctul B e ceea ce ne dorim? Sa fie punctul asta B locul minunat din imaginatia noastra? Unde ne grabim, unde fugim, unde ne miscam? De ce nu ajungem niciodata unde ne dorim? Suntem constienti ca punctul B nu e ceea ce ne dorim cu adevarat, si totusi ne indreptam grabiti spre el... ne grabim pentru un sarut, pentru o imbratisare, pentru a salva 5 minute, 10 sau o ora.. dar chiar conteaza? Ne grabim.. si la final destinatia e aceeasi.. pentru toti..

P.S Te iubesc

Timpul nu asteapta dupa nimeni, isi continua drumu si ramane la latitudinea mea daca tin pasul cu el sau raman in urma. De cele mai multe ori raman prinsa intr-un anume episod al vietii si cand realizez ca stagnez o iau la fuga pentru a ajunge timpul din urma... la jumatatea drumului obosesc.. decid sa ma intorc. Impulsivitatea si incapatanarea ma definesc, dar nu ma opresc aici, adaug si un strop de orgoliu si creez un cocktail mortal pentru orice iluzie, orice vis. Spulber tot si nu-mi asum responsabilitatea, imi e greu, aproape imposibil sa recunosc ca am gresit. Port un continuu razboi cu MINE, eu cea matura se lupta cu copilul din mine. Ma enervez mereu cand ii supar pe cei din jur, nu fac nimic pentru a indrepta situatia, ba din contra, o inrautatesc. Si asta se intampla de cand ma stiu, de cand am putut enerva prima data pe cineva. Eu am dreptul sa ranesc, cei ce ma ranesc pe mine sunt niste nesimtiti si n-au ce sa caute in viata pe pamantul asta.. dar oare e un mod sanatos de a gandi? Stau si cuget de multe ori si imi propun sa nu mai fac asa, sa schimb modul asta haotic de a reactiona.. si intr-adevar, n-o mai fac.. pana data viitoare. Si ranesc, si distrug sperante, si jignesc.. si apoi regret. Dar la ce bun sa regreti si sa repeti acelasi lucru la nesfarsit? Unui om degeaba ii spui ca regreti si-ti cer scuze dupa ce i-ai dat in cap, e buna facuta fapta, nu se poate remedia. Si uite asa din impulsivitate, din orgliu, din incapatanare am ajuns aici.. si nu sunt deloc multumita sau fericita cu alegerile facute... dar nu pot sa dau timpul inapoi sa le indrept. Si acum ma gandesc, oare cui ii zambesti tu acum? Cui ii urezi buna dimineata? Ganduri, suspine, lacrimi.. sunt condamnata sa traiesc cu ele, au devenit crucea mea.. Demonii nostrii s-au uitat, s-au distantat, si-au gasit alti parteneri de joaca...

Ce-ai fi facut altfel?

Daca acum ai putea da timpul inapoi pentru a actiona altfel intr-o situatie, ai face-o? E o intrebare care ma bantuie de ceva timp si totodata niste ganduri ce nu-mi mai dau pace. Sunt impulsiva, poate putin cam prea peste limite si actionez fara sa gandesc... As schimba multe lucruri, as lua alte decizii daca mi s-ar mai oferi o data sansa. Dar e imposibil.. Tu ce ai fi facut diferit?

What if...

Alergam mereu, majoritatea suntem atat de grabiti incat renuntam la ceea ce iubim. Renuntam pentru ca e prea rau in mintea noastra, ne dorim ceva mai bun... dar daca iubim cu adevarat, de ce nu incercam sa facem sa fie bine? De ce trebuie sa renuntam si mai apoi sa suferim? Incerc mereu sa uit lucrurile si persoanele la care am renuntat.. dar cum fac asta cand fiecare lacrima e ca un pumnal ce redeschide o rana veche? Sunt o persoana impulsiva, nebuna declarata, dau cu bata-n balta si doar mai apoi realizez ca nu e bine pentru ca m-am udat. Si repet si a doua oara, si a treia si asa mai departe, mereu acelasi rezultat. Parca nu ma invat minte. Sustin ca iubesc, apoi uit.. apoi ma reindragostesc si apoi iar uit, fie ca e vorba de o pereche de pantofi, de o rochie sau de un barbat. Uneori stau si ma gandesc, sunt confuza, incerc sa gasesc o explicatie pentru comportamentul meu bizar, pentru modul meu de viata haotic... si nimic, mereu nimic... Renunt, ranesc, sunt orgolioasa si nu-mi recunosc greselile in fata altora, zambesc mult si rad cu pofta, dar oare sunt adevarate trairile acelea? Ajung la concluzia ca nu, ca dupa atatia ani pe scena vietii am devenit un actor priceput, mi-am facut temele si-mi joc rolul ca o mare profesionista. Dar cand publicul paraseste sala si raman singura, imi dau masca personajului jos si ramane adevarata persoana... Si parca-mi intepeneste fata cand incerc sa zambesc, ma retrag inapoi in carapacea mea si raman acolo pana la urmatoarea piesa. E monoton, e de-a dreptul frustrant sa fi nevoit sa joci mereu rolul persoanei vesele cand inima-ti plange, cand in suflet e furtuna si stiind ca puteai sa faci totul intr-un alt mod, fara sa ranesti persoana ce te-a iubit, creierul nutreste eterna intrebare.. "what if....?"