Totul in doi

Suntem obisnuiti sa functionam pe cont propriu, dar meniti sa functionam in doi, asa ajungem sa fim ca o masina bine unsa. Dar daca unul da mai mult decat celalalt, daca unul se zbate, munceste mai mult decat celalalt, mai e la fel de buna "masinaria"? E o dilema de-a mea de cand am auzit prim data de "relatia perfecta" sau "iubirea suprema". Oare e la fel pt toata lumea iubirea asta? Exista o definitie generala a perfectiunii?
Intrebari sunt 1000 si fara raspuns, dar oare chiar e mai bine sa fie totul in doi? E mai usor sau celalalt ajunge la un moment dat sa ne incurce, sa ne ingreuneze existenta? Oare cat dureaza pana se instaleaza monotonia, si ce se poate face pentru ca monotonia asta sa nu fie atat de .. monotona? O viata in doi... uneori ma mai sperie gandul ca poate peste un an sau doi o sa ajung sa-mi impart restul existentei cu cineva. Cred ca ma tem de plictiseala ce ar putea urma, poate de faptul ca la orice pas cineva va fi acolo, sau ca la orice greseala mi se vor cere explicatii. Poate ca e minunat conceptul de "totul in doi", but to what end? Daca dupa ce imparti totul la doi ajungi sa realizezi ca ai facut o greseala, cum o intorci atunci? Cert e ca o sa ma bucur de prezent, voi trai clipa, si momentan totul e minunat... poate maine totul va disparea, dar acum.. e genial si senzatia ma imbata, n-as vrea sa dispara niciodata. E tarziu si iar ma iau tot felul de fiori, iar ma trec tot felul de ganduri si ee momentul sa-mi iau raza de soare in brate, sa-l sarut si sa adorm pana ce zambetul lui ma va trezi. Noapte buna!