Suferinta are un gust dulce

Suntem condamnati sa ne nastem si sa simtim, face parte din a fi o fiinta vie. Odata cu sentimentele totusi, apare si durerea, dezamagirea, suferinta. Cine zice ca e usor sa iubesti inseamna ca n-a iubit niciodata, ca n-a trait cel mai pur si incontrolabil sentiment.. Orbesti, faci lucruri nebunesti, gresesti, plangi sau razi, regreti sau nu... toate fac parte din iubire. Sunt o persoana rea, am spus-o in repetate randuri, o persoana careia nu-i pasa de foarte multa lume, de straini. Si uite ca s-a intamplat incredibilul.. imi pasa, simt suferinta unei straine, stiu chinurile prin care trece, ii simt durerea. Candva am fost si eu acolo, am ajuns la capatul puterilor din iubire, am plans si am cazut.. m-am ridicat si am cazut iar, am ranit si am fost ranita. Poate de acolo mi se trage indiferenta asta. Sunt surprinsa ca tocmai acum se intampla, resimt durerea simtita atunci, greul tau parca imi apasa totodata si mie umerii, lacrimile tale au devenit si ale mele. E cumplit, e greu, doare cum putini stiu.. si totusi in toata ceata asta de lacrimi, rasare un zambet, un zambet in amintirea clipelor frumoase, un zambet indurerat pentru ca intr-o secunda totul s-a spulberat. Se intampla sa ranim si sa-i dezamagim pe cei care sunt cel mai aproape, cei care niciodata nu ne-ar face asta, pe cei alaturi de care am vrea sa ne petreecem restul zilelor... Ajungem intr-un punct in care lacrimile pline de regret inceteaza sa ne mai ude fata, parca nu mai sunt, ochii ajung sa fie ca un izvor secat si privirea devine tulbure. Se lasa o liniste de mormant in jurul nostru si singurul zgomot e cel al inimii care parca ne iese din piept.. si cu fiecare bataie a ei, durerea devine mai profunda. Ajungem in punctul in care ne intrebam daca mai e ceva pentru noi, daca merita sa mai continuam sau acolo e linia ce trebuie trasa. Am fost acolo, cunosc atat de bine situatia incat acum am ajuns s-o retraiesc. Am invatat un lucru, nimeni nu ne va ridica atunci cand cadem, noi suntem cei ce trebuie sa ne ridicam singuri, sa zambim, si sa asteptam urmatoarea lovitura.. Dar totusi, zambetul plin de inocenta, de iubire, de dor.. e dovada clara ca suferinta are un gust dulce.. candva, mai devreme sau mai tarziu, totul va fi asa cum trebuie, am invatat ca prima dragoste e incomparabila si.. nu se uita!

Sa iubesti, sa lupti..

De ce mereu dupa ce facem o greseala ajungem sa regretam? De ce nu putem sa continuam cu alegerea facuta si ne gandim mereu la cum ar fi fost daca am fi facut-o diferit. Iubim si totusi ranim, intrebarea e de ce? De ce trebuie sa suferim, sa ne facem singuri rau, sa adormim plangand si cu gandul la persoana pe care am ranit-o. Am ranit si am distrus iluzii si sperante, mi-au fost distruse in acelasi timp si ma faceam singura vinovata de tot. Dar am continuat sa lupt, am facut totul entru mine, pentru a-mi fi mie mai bine, pentru a avea un viitor mai bun din punctul meu de vedere. M-am lasat batuta doar in momentul in care m-am convins ca am pierdut razboiul. Singurul lucru pentru care se merita sa lupti pana la sfarsit este iubirea. Pentru ca iubind suntem fericiti, impacati, impliniti. Am dat cu piciorul posibilitatii de a avea o familie, de a fi fericita pana la adanci batraneti. Am regretat si inca regret asta. Dar nu regret faptul ca l-am pierdut pe el, ci ca am dat cu piciorul oportunitatii. N-am luptat pentru ca n-am iubit, n-am iubit pentru n-am vrut sa fiu ranita. Detest sa ma doara.. Daca iubesti cu adevarat... lupta pentru ceea ce iubesti, pentru ceea ce-ti lipseste, da tot ce e mai bun in tine.. lupta pana cand ultima picatura de sudoare iti paraseste fruntea si ultima lacrima iti umezeste ochii..

Dulcea furtuna

Zambesc pentru ca in fiecare dimineata ma trezesc cu chipul lui, pentru ca e matur si ma lasa sa fiu un copil langa el, pentru ca atunci cand gresesc ma iarta. Sunt fericita pentru ca impreuna vedem locuri, cunoastem oameni, ne facem amintiri, pentru ca langa el am siguranta, pentru ca ne certam mereu din orice si uitam repede de suparare, pentru ca fiecare zi e speciala... pentru ca-mi intelege nevoile, viciile, pentru ca-mi implineste dorintele. Rad pentru ca e amuzant, pentru ca e o persoana vesela, pentru ca-i face pe toti din jur sa se simta bine. Nu credeam ca o sa reusesc sa fiu linistita avand pe cineva in permanenta langa mine, m-am obisnuit sa fiu singura si a ajuns sa-mi placa, asta pana a intrat el in viata mea. In doi totul e atat de minunat, momentele frumoase, hohotele de ras, privirile patrunzatoare, certurile fara motiv si glumele noastre.. totul creeaza o dulce furtuna...

Unde ne grabim?

Alergam mereu, dupa autobuz, dupa taxi, dupa iluzii, dupa iubire, dupa fericire... mereu mergem undeva.. dar ajungem unde ne propunem? Suntem intr-o continua miscare, ne deplasam din punctul A in punctul B, dar punctul B e ceea ce ne dorim? Sa fie punctul asta B locul minunat din imaginatia noastra? Unde ne grabim, unde fugim, unde ne miscam? De ce nu ajungem niciodata unde ne dorim? Suntem constienti ca punctul B nu e ceea ce ne dorim cu adevarat, si totusi ne indreptam grabiti spre el... ne grabim pentru un sarut, pentru o imbratisare, pentru a salva 5 minute, 10 sau o ora.. dar chiar conteaza? Ne grabim.. si la final destinatia e aceeasi.. pentru toti..

P.S Te iubesc

Timpul nu asteapta dupa nimeni, isi continua drumu si ramane la latitudinea mea daca tin pasul cu el sau raman in urma. De cele mai multe ori raman prinsa intr-un anume episod al vietii si cand realizez ca stagnez o iau la fuga pentru a ajunge timpul din urma... la jumatatea drumului obosesc.. decid sa ma intorc. Impulsivitatea si incapatanarea ma definesc, dar nu ma opresc aici, adaug si un strop de orgoliu si creez un cocktail mortal pentru orice iluzie, orice vis. Spulber tot si nu-mi asum responsabilitatea, imi e greu, aproape imposibil sa recunosc ca am gresit. Port un continuu razboi cu MINE, eu cea matura se lupta cu copilul din mine. Ma enervez mereu cand ii supar pe cei din jur, nu fac nimic pentru a indrepta situatia, ba din contra, o inrautatesc. Si asta se intampla de cand ma stiu, de cand am putut enerva prima data pe cineva. Eu am dreptul sa ranesc, cei ce ma ranesc pe mine sunt niste nesimtiti si n-au ce sa caute in viata pe pamantul asta.. dar oare e un mod sanatos de a gandi? Stau si cuget de multe ori si imi propun sa nu mai fac asa, sa schimb modul asta haotic de a reactiona.. si intr-adevar, n-o mai fac.. pana data viitoare. Si ranesc, si distrug sperante, si jignesc.. si apoi regret. Dar la ce bun sa regreti si sa repeti acelasi lucru la nesfarsit? Unui om degeaba ii spui ca regreti si-ti cer scuze dupa ce i-ai dat in cap, e buna facuta fapta, nu se poate remedia. Si uite asa din impulsivitate, din orgliu, din incapatanare am ajuns aici.. si nu sunt deloc multumita sau fericita cu alegerile facute... dar nu pot sa dau timpul inapoi sa le indrept. Si acum ma gandesc, oare cui ii zambesti tu acum? Cui ii urezi buna dimineata? Ganduri, suspine, lacrimi.. sunt condamnata sa traiesc cu ele, au devenit crucea mea.. Demonii nostrii s-au uitat, s-au distantat, si-au gasit alti parteneri de joaca...

Ce-ai fi facut altfel?

Daca acum ai putea da timpul inapoi pentru a actiona altfel intr-o situatie, ai face-o? E o intrebare care ma bantuie de ceva timp si totodata niste ganduri ce nu-mi mai dau pace. Sunt impulsiva, poate putin cam prea peste limite si actionez fara sa gandesc... As schimba multe lucruri, as lua alte decizii daca mi s-ar mai oferi o data sansa. Dar e imposibil.. Tu ce ai fi facut diferit?

What if...

Alergam mereu, majoritatea suntem atat de grabiti incat renuntam la ceea ce iubim. Renuntam pentru ca e prea rau in mintea noastra, ne dorim ceva mai bun... dar daca iubim cu adevarat, de ce nu incercam sa facem sa fie bine? De ce trebuie sa renuntam si mai apoi sa suferim? Incerc mereu sa uit lucrurile si persoanele la care am renuntat.. dar cum fac asta cand fiecare lacrima e ca un pumnal ce redeschide o rana veche? Sunt o persoana impulsiva, nebuna declarata, dau cu bata-n balta si doar mai apoi realizez ca nu e bine pentru ca m-am udat. Si repet si a doua oara, si a treia si asa mai departe, mereu acelasi rezultat. Parca nu ma invat minte. Sustin ca iubesc, apoi uit.. apoi ma reindragostesc si apoi iar uit, fie ca e vorba de o pereche de pantofi, de o rochie sau de un barbat. Uneori stau si ma gandesc, sunt confuza, incerc sa gasesc o explicatie pentru comportamentul meu bizar, pentru modul meu de viata haotic... si nimic, mereu nimic... Renunt, ranesc, sunt orgolioasa si nu-mi recunosc greselile in fata altora, zambesc mult si rad cu pofta, dar oare sunt adevarate trairile acelea? Ajung la concluzia ca nu, ca dupa atatia ani pe scena vietii am devenit un actor priceput, mi-am facut temele si-mi joc rolul ca o mare profesionista. Dar cand publicul paraseste sala si raman singura, imi dau masca personajului jos si ramane adevarata persoana... Si parca-mi intepeneste fata cand incerc sa zambesc, ma retrag inapoi in carapacea mea si raman acolo pana la urmatoarea piesa. E monoton, e de-a dreptul frustrant sa fi nevoit sa joci mereu rolul persoanei vesele cand inima-ti plange, cand in suflet e furtuna si stiind ca puteai sa faci totul intr-un alt mod, fara sa ranesti persoana ce te-a iubit, creierul nutreste eterna intrebare.. "what if....?"