Eu...

Trecutul ma striga inapoi si viitorul ma trage de maneca sa-mi indrept privirea spre el. Prezentul e timid, sta ascuns intr-un colt, timid, aruncandu-mi cate o privire sfioasa. O durere in piept imi taie rasuflarea si o lacrima se usuca incet pe obraz. Ma simt ca intr-un ring, oponentii mei sunt gandurile, sentimentele si dorintele. Lovesc care mai de care mai puternic si sunt invinsa, sunt culcata la pamant fara vreo sansa sa ma mai ridic. Vad lumea din jurul meu razand, zambind, bucurandu-se de fiecare clipa si eu... ei bine, eu fortez un zambet in fiecare secunda pentru a nu lasa impresia ca ceva nu e in ordine... pana la urma, de ce i-ar pasa cuiva de cum ma simt, daca imi e bine sau de ce plang... atata timp cat nu afecteaza pe nimeni inafara de mine sunt doar problemele mele. E unul din rarele momente in care am nevoie de ajutor, strig in soapta cat pot de tare... tacere completa, o mare si intunecata tacere in jurul meu. 

"Cine te mai trezeste cand ai un cosmar? Cine te ia in brate cand gatesti? Cine te mai strange la piept cand iti e greu si-ti spune ca totul va fi bine? Cine te mai saruta de noapte buna si cine-ti mai spune ca insemni totul, de la inceput la sfarsit? Cine?!". Asa e... nimeni, sunt eu cu mine, cu mine imi impart binele, cu mine imi impart greul, eu imi sterg lacrimile si eu ma calmez cand sunt nelinistita... eu.. si atat! Ce-am avut n-am stiut sa pretuiesc si acum.. acum regret fiecare vorba deplasata, fiecare gest urat, fiecare rana provocata.